http://blog.penelopetrunk.com/about-this-blog/
http://blog.penelopetrunk.com/2009/10/19/the-internet-creates-an-era-of-great-writing/

Music:

Tot Street Kings (2006): finalul. La finalul unei lungi anchete (se pare că filmul nu e extraordinar dar eu mă uit la scene luate separat) Tom Ludlow află că fusese influenţat, fără să-şi dea seama, pentru a imobiliza un poliţist corupt la care nimeni nu ar fi putut – altfel – să ajungă.

Planul lui fusese diferit de realitate: la întrebarea Care e fost planul? replica superiorului din final este “You where the Plan, Tom”.

Replica dă sens multor situaţii în care nu mai vedem care e planul, al nostru sau al celorlalţi. În acel moment poate că lucrurile stau altfel: noi înşine suntem planul. Pentru alţii, pentru o situaţie, pentru o instituţie, o asociaţie, nişte categorii de oameni.

Sunt lucruri pe care doar eu pot să le fac, dar nu ştiu asta de la început. Uneori însă, sentimentul că lucrurile nu merg – pentru mine, pentru cei din jur – e semnul că poate că eu voi putea să fac lucrurile să meargă: e ceva ce doar eu pot face, aşa cum sunt atâtea lucruri care nu s-au pus în mişcare decât printr-un anume om şi nimeni altcineva.

Replica e foarte bună, pentru oferă alte scenarii: dincolo de cele două filosofii de bază– fac lucrurile să se schimbe sau aştept semnele sorţii, mai există un scenariu care e la mijloc între ele: nu văd ce e de făcut pentru eu pot fi planul, exact prin ceea ce sunt, în acest moment.

In termeni contemporani, morala povestii o gasim la Richard Branson, spre exemplu: Let’s do it!

Toată lumea visează ca viaţa să fie ca un drum la munte, sâmbăta. Te trezeşti foarte de dminieaţa dar nu contează: chiar dacă ploluă, va fi o zi de drum la munte: eşti vesel, curios, pleci şi totul e perfect. Fiecare clipă e o aventură.

Dar drumul la BUşteni şi apoi să zicem pe Valea Cerbului este un traseu: ştii unde mergi, pe unde mergi.

Chiar şi visul de a călători prin ţări străine are mereu o ţintă: eu aleg ţările, ştiu cam unde vreau să merg.
Le iau pe rând, în funcţie de bani şi timp. Toate acestea pot fi numite traseu: controlăm în mare măsură direcţia.

Dar atunci când viaţa ne scapă de sub control, când lucrurile se întâmplă în jur mai repede decât le putem plănui? Ne dorim să le ţinem în loc, dar acum ele călătoresc în jurul nostru.

Totuşi, într-un fel, nu este acest sentimnet adevărata călătorie? Noi devenim ţinta drumurilor altora, intră în viaţa noastră sute de oameni, întâmplări, legături, relaţii, scene şi scenari de viaţă: în acest sens chiar cineva care stă la un birou, dar în care sau prin care trec informaţii, întâmplări, devine un om implicat într-o mare călătorie.

Pentru că viaţa ne duce cu ea, şi poate că marea călătorie asta este, cea în care lucrurile intră peste noi, se întâmplă: nu la fel doream, la munte, ca lucrurile să se înâmple în jurul nostru?

Se continuă.

În Street Kings (2006) Tom Ludlow (Keanu reeves) investighează o pistă “ciudată”, doi suspecţi care au omorât un poliţist. Povestea este sau pare complicată, oricum la un moment dat ajunge la un traficant afro-american, tot ce vrea de la el este informaţia pentru a merge mai departe. Il are la mână cu niste droguri, dar il roaga sa intre in puscarie o zi, pentru a afla un nume. “Nu am nimic cu tine, Pe ei îi vreau. It s just you and me”. E o afacere de o clipă. O secundă. O înţelegere.

http://www.filmsnmovies.com/video/2261/street_kings_ludlow_and_diskant_drill_grill_to_get_him_to_snitch/

Sunt multe astfel de momente în viaţă. Cineva vrea ceva pentru o clipă de la mine, sau eu vreau pentru o clipă ceva de la altcineva. In cazul filmului, Ludlow îl avea la mână pe tip cu ceva, totuşi scena are ceva ataşant: e o înţelegere de o secundă: între noi doi.

Lumea pare făcută din înţelegeri de o secundă între 2 oameni. SImţi asta în filmele cu mafioţi, când o sumă de relaţii dispar într o secundă pentru că un anumit boss dispare. Dar asta e valabil în fiecare zi: dacă ştiu să zâmbesc sau să mă explic, primesc mai repede biletele de autobuz, primesc bucătica mai bună de carne, primesc pauza de ţigară, primesc…

O linişte adâncă pare să se ridice ca un zid între cele două priviri, ca o rupere a filmului sau o blocare a lui: It’s just you and me. Ca şi cum suntem doar noi doi aici, avem nevoie fiecare de câte ceva ca să mergem mai departe, dar şi ca să scăpăm unul de altul, avem nevoie să se întâmple ceva între noi, ceva ce nu e neapărat secret faţă de alţii dar e atât de personal, şi atât de urgent, încât devine secret.

Vestita poveste “It was just business, nothing personal”- era valabilă pentru vremea în care afacerile se făceau liniştit, una pe lună, apoi te întâlneai cu prietenii în oraş. Dar când fiecare face zilnic zeci de tranzacţii de care viata lui depinde– chiar şi prinderea autobuzului e uneori o problem de care depinde viaţa mea profesională – atunci fiecare din aceste momente de business devin personale. Pe măsură ce suntem implicaţi, alergăm, avem nevoie de tranzacţii – fie şi de o informaţii – tot ce parea business devine personal.

Ne putem întreba dacă societatea nu e bazată mai curând pe astfel de mii de înţelegeri decât pe contracte oficiale, iar asta la toate nivelele. Dar, mai mult decât o discuţie economic sau politică, interesant e felul în care vieţile noastre se comprimă şi ajug să negocieze “ca viaţă” într-o secundă. Atunci când e cazul, iar cazul este tot mai des.

Lumea pare să fie mereu controlată de la o clipă la alta (deşi niciodată condusă) de cei care ştiu să să ridice sau să coboare nivelul discuţiei (in funcţie de situaţie) de la funcţie sau statut la omul din mine sau din faţa mea: cei care stiu să ducă discuţia de business pe linia sigură, simplă, unică, dar mereu şocant de nouă a lui “it s just you and me”.

Nu mi-a trecut până acum prin cap să am un copil deşi imi plac la nebunie nepoţeii cei 4 – poate pentru că oi fi dereglat la cap şi ma ocup de copiii altora, sau pentru că nu sunt femeie.

Dar astă seară am trecut pe lângă o casă unde anexat e un mic magazinel de unde mai cumpăr una alta, şi pe o parte a casei se juca un copil de vreo 2 ani. Şi mă gândeam – există un semn că a venit timpul să ai un copil? Poate fi faptul că ai o afacere care se ţine – deci eşti adult sau măcar capabil să întreţii acel copil?

Poate , sigur că trebuie să ai din ce să îl întreţii, iar dacă ai o afecere scoasă la stradă e un semn bun – ai reuşit să faci faţă economiei de piaţă, lucru care spune mult mai multe decât orice job la care aplici cu hârtia şi apoi te prezinţi la munca la ora 09 00.

Dar, e doar un semn. Era seara, şi mă gândeam că acei părinţi au făcut nişte alegeri, au trecut prin multe, şi că la fel cum au scos un magazinel cu picior la stradă, tot aşa au circulat prin mintea lor, ani de zile, înţelegând destule lucruri despre ei şi despre lume.

Au făcut, sper, un drum şi un ciclu cu ei înşişi. Acel copil, la care nu mă aşteptam – eram obişnuit să văd acolo casa celor care au o mică afacere – era semnul că acei oameni erau mai mult decât patronii micii afaceri.

So, mă gândesc că e foarte greu să defineşti un adult prin afacere, bani, examene reuşite, etc. Adult ai fi dacă ai parcurs un ciclu complet, de la prima întrebare de la 15 ani şi până la ultimul răspuns în ce Te priveşte, un ciclu de introspecţie care s-a terminat cu bine. Ţi-ai dat seama cât de mult viaţa are şi bune şi rele, cum arată astăzi cele bune şi cele rele – şi eşti gata să iei parte la joc în cunoştinţă de cauză.

Cunoştinţa de cauză – capătul ciclului de întrebări – ar fi momentul în care ai dreptul şi meriţi să ai un copil, să ai o viaţă care creşte lângă tine. Tu ai ajuns la capătul minţii, şi eşti abia acum la începutul vieţii. Un copil va afla la tine – nu experienţă, pe care rămâne să o câştigi – dar circumferinţa exactă a întrebărilor pe care urmează să şi le pună despre lume.

E momentul să te gândeşti la un copil, să plantezi un copac sau să ai mereu un beculeţ de Crăciun aprins în geam – fără ca acest lucru să fie kitsch sau fals optimism.

—

]]> http://piramidaalbastra.wordpress.com/2009/10/04/cand-sa-ai-un-copil/feed/ 0 ion cosmovici 8 http://piramidaalbastra.wordpress.com/2009/10/03/destinatia-personala-sa-ajungi-undeva-vs-sa-stii-unde-trebuie-sa-ajungi/ http://piramidaalbastra.wordpress.com/2009/10/03/destinatia-personala-sa-ajungi-undeva-vs-sa-stii-unde-trebuie-sa-ajungi/#comments Sat, 03 Oct 2009 17:41:04 +0000 ion cosmovici http://piramidaalbastra.wordpress.com/?p=583 ]]>

Destinaţia călătoriei spre noi înşine poate fi văzută ca în Alchimistul sau în alte scenarii în care ajungem Undeva. Chiar dacă acest Undeva e o revelaţie: voi fi Doctor, Psiholog, Profesor. Avem nevoie să ştim că am ajuns la capătul căutării în ce ne priveşte.

Dar capătul călătoriei nu este întotdeauna o destinaţie, el poate fi în unele cazuri tocmai momentul în care ne dăm seama care va fi, pentru fiecare zi din restul vieţii, destinaţia spre care tindem. Modelul pe care îl avem în faţa ochilor.

Maica Tereza a fost pentru nişte ani buni călugăriţă într-un ordin cu profil educativ, fără mari evenimente în viaţă, până când, într-o noapte de 10 septembrie, mergând cu trenul, a avut revelaţia faptului că trebuie să se ocupe de cei mai săraci oameni. Ei au rămas pentru ea Destinaţia.

Friedrich Hayek, în Autobiografia sa, amintindu-şi tinereţea, arată că “ceea ce căutam de fapt era o teorie”. E interesant: unii caută o descoperire, alţii o informaţie, Hayek, pentru opera restului vieţii, căuta de fapt o teorie, care a fost începutul şi sfârşitul tuturor lucrărilor scrise sau Premiului Nobel câştigat (o teorie despre formarea unei ordini spontane).

Pentru fiecare din aceştia, există deci un capăt al drumului care există în minte: dar nu este un capăt ideal, platonic, ci modelul real după care se ghidează: o anumită imagine a elevului pentru învăţător, o anumită atitudine a omului de afaceri pentru un Coach, o anumită armonie pentru Picasso sau o anumită simplitate pentru Brâncuşi.

Acea imagine diferită pentru fiecare poate fi uneori tocmai locul în care trebuia să ajungem.

Mai ales atunci când lucrăm cu oamenii şi suntem descurajaţi din foarte multe motive: avem în minte Destinaţia noastă, pentru care ne sculăm din somn sau ne culcăm. Ea este prezentă la începutul şi totodată la sfâşitul efortului de fiecare zi.

În acest sens “Un sfârşit e un început”: Sfârşitul căutării înseamnă să găsim ceea ce va fi Sfârşitul în orice clipă vom începe să lucrăm, să ajutăm, să construim. Iar destinaţia înseamnă tocmai liniştea pe care o ai când ştii exact cât de mult mai ai de mers – în acea parte bună a vieţii în care ştii bine spre ce ai de mers, oricât de greu sau oricât de complicat ar fi de reluat zilnic acest drum.

Călătoria vieţii e dublă: spre noi înşine şi spre locul unde putem fi noi înşine (locul nostru bun în lume). Cel mai greu lucru, de pe la 18 ani şi apoi, este să controlăm legătura dintre cele 2 călătorii: uneori trebuie să mai facem un pas pe primul drum, într-o zi, lună sau an când noi suntem preocupaţi cu totul de al doilea drum. Sau invers.

Poate că ceea ce toţi caută – liniştea sufletească – eşte doar şansa de a găsi un loc de unde cele două călătorii devin una şi aceeaşi.

Iar atunci lucrurile devin altfel: e acel sentiment că viaţa a devenit altfel, pur şi simplu pentru că – deşi nu o controlăm (nici în ce Ne priveşte nici în ce îi priveşte pe ceilalţi) totuşi controlăm evoluţia, efortul, pauzele.

Ne trezim din somn atât pentru noi, cât şi pentru alţii (pentru lume). Ne bem cafeaua la o pauză perfectă atât pentru drumul pe care ne-am întâlnit pe noi, cât şi pentru drumul pe care îi întâlnim pe ceilalţi.

Nu stiu exact dacă sentimentul acesta se numeşte neapărat brand personal, dar e sigur că el se atinge mult mai greu astăzi decât în trecut. Totuşi, sunt oameni care l-au atins: cu cât ne uităm mai mult la ei, cu atât mai mult – fără să îi invidiem – le putem “mirosi” atmosfera vieţii, şi avem o şansă să găsim şi noi aceeaşi linişte sufletească.

Pentru că reunirea celor două călătorii, dincolo de strategii sau mai exact la capătul lor, ţine de sentiment, de atmosferă, de felul în care îţi bei berea seara pe balcon – în acelaşi fel în care îţi bei cafeaua la miez de zi cu colegii?

Viteza cotidiană nu ne transformă neapărat în brute: mai degrabă ne face atenţi la diferenţe şi noutate, ne deschide ochii asupra celuilalt aşa cum este el, privit în cinci secunde fără ochelarii unor coduri sociale dinainte pregǎtite. Relaţiile care ar fi rezistat închise bine în camere sunt aruncate în aer din prima zi: totuşi, pragurile care se subţiază ne cresc sensibilitatea la cei care le păşesc. Aşa cǎ ne plângem degeaba cǎ nu avem timp săne cunoaştem: prin forţa lucrurilor rapide, viaţa urbană şlefuieşte o relaţie mai bine decât o armată de terapeuţi.

Pe măsură ce devenim ocupaţi şi singuri, suntem încă pe drumul bun al inimii: ne apropiem de ceilalţi pe nesimţite, pregătind o Întâlnire tot mai completă. Într-adevăr, pe măsură ce devii singur începi de fapt sǎ îi observi pe cei la fel de singuri ca tine şi descoperi la doi paşi de tine singurǎtatea-curriculum-vitae. Singurătatea ca trofeu. Singurǎtatea ca invitaţie?