Introducere la “Piramida albastra”. Coming soon.
Naşterea unui brand personal (2010)
Privite de pe alte galaxii, vieţile noastre sunt, în întregime, mai mici decât urma unei stele căzătoare: sunt o simplă amprentă amestecată printre milioane de alte amprente.
Totuşi, fiecare secundă de aici de jos şi cel mai mic gest ne reprezintă: felul în care lăsăm cafeaua făcută pe masă e, de multe ori, felul în care rămânem în amintirea oamenilor.
Aşa că, deşi viaţa e o fracţiune de secundă într-un imens haos, sau poate tocmai de aceea, fiecare gest contează şi rămâne în memorie, ca o amprentă, uneori pentru restul istoriei.
La capătul meu, ceilalţi (2010)
Pariul brandului personal este pariul legăturii ascunse dintre noi şi lumea de azi aşa cum este ea.
Pariul că dacă mergem până la capătul a cine suntem, găsim ceva ce poate fi înţeles foarte bine şi de către alţii. Sau, invers, că dacă ne gândim foarte bine la cine am putea fi pentru ceilalţi, ajungem să ne descoperim pe noi înşine mai bine decât în 5 ani de terapie.
La capătul drumului spre mine întâlnesc oamenii, la capătul drumului spre oameni mă găsesc pe mine.
S-a aprins o stea (1999)
La început se leagănă uşor şi pâlpâie întrebătoare, parcă nu ştie ce să facă. Apoi se hotărăşte şi-şi trimite lumina cu hotărâre, cu bucurie… E prima stea.
Până acum cerul se înţelegea din soare. Acum el începe să-şi primească strălucirea de la această stea plăpândă.
Pare un echilibru nefiresc între o stea atât de mică şi un văzduh atât de larg, atât de adânc. Dar totuşi e normal. Steaua s-a luptat foarte mult să străpungă văzduhul.
Acum lumina ei e mai preţioasă decât cerul întreg.
You were the plan, Tom
Music:
Tot Street Kings (2006): finalul. La finalul unei lungi anchete (se zice că filmul nu e extraordinar dar au fost scene luate separat interesante) Tom Ludlow află că fusese influenţat, fără să-şi dea seama, pentru a imobiliza un poliţist corupt la care nimeni nu ar fi putut – altfel – să ajungă.
Planul lui fusese diferit de realitate: la întrebarea Care e fost planul? replica capitalului Biggs (Hugh Laurie) din final este “You where the Plan, Tom”.
Replica dă sens multor situaţii în care nu mai vedem care e planul, al nostru sau al celorlalţi. În acel moment poate că lucrurile stau altfel: noi înşine suntem sau putem fi planul. “Putem fi planul” pentru alţii, pentru o situaţie, pentru o instituţie, o asociaţie, nişte categorii de oameni.
Sunt lucruri pe care doar eu pot să le fac, doar ca nu ştiu asta de la început, si nimeni nu imi poate spune asta. Iar uneori, sentimentul că lucrurile nu merg – pentru mine, pentru cei din jur – poate fi semnul că eu voi putea să fac lucrurile să meargă. E ceva ce doar eu pot face, aşa cum sunt atâtea lucruri care nu s-au pus în mişcare decât printr-un anume om şi nimeni altcineva.
Replica e foarte bună, pentru oferă alte scenarii: dincolo de cele două scenarii (filosofii) de bază– fac lucrurile să se schimbe sau aştept semnele sorţii, mai există un scenariu care e la mijloc între ele: nu văd ce e de făcut pentru eu pot fi planul, exact prin ceea ce sunt, în acest moment.
In termeni contemporani, morala povestii o gasim la Richard Branson, spre exemplu: “Screw it, Let’s do it!”
Viaţa: traseu sau călătorie?
Toată lumea visează ca viaţa să fie ca un drum la munte, sâmbăta. Te trezeşti foarte de diminieaţa dar nu contează: chiar dacă plouă, va fi o zi de drum la munte: eşti vesel, curios, pleci şi totul e perfect. Fiecare clipă e o aventură.
Dar drumul la Buşteni şi apoi să zicem pe Valea Cerbului este un traseu: ştii unde mergi, pe unde mergi.
Chiar şi visul de a călători prin ţări străine are mereu o ţintă: eu aleg ţările, ştiu cam unde vreau să merg.
Le iau pe rând, în funcţie de bani şi timp. Toate acestea pot fi numite traseu: controlăm în mare măsură direcţia.
Dar atunci când viaţa ne scapă de sub control, când lucrurile se întâmplă în jur mai repede decât le putem plănui? Ne dorim să le ţinem în loc, dar acum ele călătoresc în jurul nostru.
Totuşi, într-un fel, nu este acest sentimnet adevărata călătorie? Noi devenim ţinta drumurilor altora, intră în viaţa noastră sute de oameni, întâmplări, legături, relaţii, scene şi scenarii de viaţă: în acest sens chiar cineva care stă la un birou, dar în care sau prin care trec informaţii, întâmplări, devine un om implicat într-o mare călătorie.
Pentru că viaţa ne duce cu ea, şi poate că marea călătorie asta este, cea în care lucrurile intră peste noi, se întâmplă: nu la fel doream, la munte, ca lucrurile să se întâmple în jurul nostru?
Se continuă.
“It’ s just you and me” – Care (mai) e limita dintre afaceri şi viaţă personală?
În Street Kings (2006) Tom Ludlow (Keanu reeves) investighează o pistă “ciudată”, doi suspecţi care au omorât un poliţist. Povestea este sau pare complicată, oricum la un moment dat ajunge la un traficant afro-american, tot ce vrea de la el este informaţia pentru a merge mai departe. Il are la mână cu niste droguri, dar il roaga sa intre in puscarie o zi, pentru a afla un nume. “Nu am nimic cu tine, Pe ei îi vreau. It s just you and me”. E o afacere de o clipă. O secundă. O înţelegere.
Sunt multe astfel de momente în viaţă. Cineva vrea ceva pentru o clipă de la mine, sau eu vreau pentru o clipă ceva de la altcineva. In cazul filmului, Ludlow îl avea la mână pe tip cu ceva, totuşi scena are ceva ataşant: e o înţelegere de o secundă: între noi doi.
Lumea pare făcută din înţelegeri de o secundă între 2 oameni. SImţi asta în filmele cu mafioţi, când o sumă de relaţii dispar într o secundă pentru că un anumit boss dispare. Dar asta e valabil în fiecare zi: dacă ştiu să zâmbesc sau să mă explic, primesc mai repede biletele de autobuz, primesc bucătica mai bună de carne, primesc pauza de ţigară, primesc…
O linişte adâncă pare să se ridice ca un zid între cele două priviri, ca o rupere a filmului sau o blocare a lui: It’s just you and me. Ca şi cum suntem doar noi doi aici, avem nevoie fiecare de câte ceva ca să mergem mai departe, dar şi ca să scăpăm unul de altul, avem nevoie să se întâmple ceva între noi, ceva ce nu e neapărat secret faţă de alţii dar e atât de personal, şi atât de urgent, încât devine secret.
Vestita poveste “It was just business, nothing personal”- era valabilă pentru vremea în care afacerile se făceau liniştit, una pe lună, apoi te întâlneai cu prietenii în oraş. Read the rest of this entry »
Destinaţia personală: să ajungi undeva vs. să ştii unde trebuie să ajungi
Destinaţia călătoriei spre noi înşine poate fi văzută ca în Alchimistul sau în alte scenarii în care ajungem Undeva. Chiar dacă acest Undeva e o revelaţie: voi fi Doctor, Psiholog, Profesor. Avem nevoie să ştim că am ajuns la capătul căutării în ce ne priveşte.
Dar capătul călătoriei nu este întotdeauna o destinaţie, el poate fi în unele cazuri tocmai momentul în care ne dăm seama care va fi, pentru fiecare zi din restul vieţii, destinaţia spre care tindem. Modelul pe care îl avem în faţa ochilor.
Maica Tereza a fost pentru nişte ani buni călugăriţă într-un ordin cu profil educativ, fără mari evenimente în viaţă, până când, într-o noapte de 10 septembrie, mergând cu trenul, a avut revelaţia faptului că trebuie să se ocupe de cei mai săraci oameni. Ei au rămas pentru ea Destinaţia.
Friedrich Hayek, în Autobiografia sa, amintindu-şi tinereţea, arată că “ceea ce căutam de fapt era o teorie”. E interesant: unii caută o descoperire, alţii o informaţie, Hayek, pentru opera restului vieţii, căuta de fapt o teorie, care a fost începutul şi sfârşitul tuturor lucrărilor scrise sau Premiului Nobel câştigat (o teorie despre formarea unei ordini spontane).
Pentru fiecare din aceştia, există deci un capăt al drumului care există în minte: dar nu este un capăt ideal, platonic, ci modelul real după care se ghidează: o anumită imagine a elevului pentru învăţător, o anumită atitudine a omului de afaceri pentru un Coach, o anumită armonie pentru Picasso Read the rest of this entry »
Lucrurile pot fi şi altfel
Călătoria vieţii e dublă: spre noi înşine şi spre locul unde putem fi noi înşine (locul nostru bun în lume). Cel mai greu lucru, de pe la 18 ani şi apoi, este să controlăm legătura dintre cele 2 călătorii: uneori trebuie să mai facem un pas pe primul drum, într-o zi, lună sau an când noi suntem preocupaţi cu totul de al doilea drum. Sau invers.
Poate că ceea ce toţi caută – liniştea sufletească – eşte doar şansa de a găsi un loc de unde cele două călătorii devin una şi aceeaşi.
Iar atunci lucrurile devin altfel: e acel sentiment că viaţa a devenit altfel, pur şi simplu pentru că – deşi nu o controlăm (nici în ce Ne priveşte nici în ce îi priveşte pe ceilalţi) totuşi controlăm evoluţia, efortul, pauzele.
Ne trezim din somn atât pentru noi, cât şi pentru alţii (pentru lume). Ne bem cafeaua la o pauză perfectă atât pentru drumul pe care ne-am întâlnit pe noi, cât şi pentru drumul pe care îi întâlnim pe ceilalţi.
Nu stiu exact dacă sentimentul acesta se numeşte neapărat brand personal, dar e sigur că el se atinge mult mai greu astăzi decât în trecut. Totuşi, sunt oameni care l-au atins: cu cât ne uităm mai mult la ei, cu atât mai mult – fără să îi invidiem – le putem “mirosi” atmosfera vieţii, şi avem o şansă să găsim şi noi aceeaşi linişte sufletească.
Pentru că reunirea celor două călătorii, dincolo de strategii sau mai exact la capătul lor, ţine de sentiment, de atmosferă, de felul în care îţi bei berea seara pe balcon – în acelaşi fel în care îţi bei cafeaua la miez de zi cu colegii?
Oraşul ca terapeut
Viteza cotidiană nu ne transformă neapărat în brute: mai degrabă ne face atenţi la diferenţe şi noutate, ne deschide ochii asupra celuilalt aşa cum este el, privit în cinci secunde fără ochelarii unor coduri sociale dinainte pregǎtite. Relaţiile care ar fi rezistat închise bine în camere sunt aruncate în aer din prima zi: totuşi, pragurile care se subţiază ne cresc sensibilitatea la cei care le păşesc. Aşa cǎ ne plângem degeaba cǎ nu avem timp săne cunoaştem: prin forţa lucrurilor rapide, viaţa urbană şlefuieşte o relaţie mai bine decât o armată de terapeuţi.
Hobby-urile se întâlnesc cu cariera la prima Şcoală Vocaţională “A treia cafea”
Se deschid porţile şcolii – ale şcolii vocaţionale „A Treia Cafea”: prima ediţie se desfãşoarã în perioada 24-25 septembrie 2009, în Bucureşti
Singurătatea ca invitaţie
Pe măsură ce devenim ocupaţi şi singuri, suntem încă pe drumul bun al inimii: ne apropiem de ceilalţi pe nesimţite, pregătind o Întâlnire tot mai completă. Într-adevăr, pe măsură ce devii singur începi de fapt sǎ îi observi pe cei la fel de singuri ca tine şi descoperi la doi paşi de tine singurǎtatea-curriculum-vitae. Singurătatea ca trofeu. Singurǎtatea ca invitaţie?
Prezentare The Neverending Coffee – Eseuri de 30 secunde
Adaptarea la schimbarea rapidă a lucrurilor nu ne transformă neapărat în nişte « brute postmoderne », poate mai degrabǎ inversul e adevărat: obligaţi să reacţionăm selectiv, la momentul potrivit, cu arta şi fineţea psihologică adaptate situaţiei sau interlocutorului, ne cizelăm de fapt – în timp – nu doar gesturile ci şi mintea, atitudinile, iar adaptarea urbană devine o operaţie deloc brutalǎ ci reflexivă, uneori meditativă, până la urmă… contemplativă?
Poate că da, în sensul bun – adică nu o meditaţie carteziană cu ceaiul la pat, ci snapshot-uri de întrebări despre lucruri care tocmai ne trec pe sub nas, teze şi antiteze recombinate la o cafea, flash-uri de motivaţii prinse din zbor într-o parcare, insight-uri nesperate aşteptând la trecerea de la semafor, valori morale reîncǎrcate sub forme mereu diferite în politeţea inertǎ a drumului de searǎ cu metroul.
Ipoteza ar fi că, deşi nu suntem cu toţii genii asemenea personajului din filmul A Beautiful Mind, totuşi mintea noastră devine mai frumoasă pe măsură ce supravieţuim fără a deveni schizofrenici în mijlocul schimbărilor insuportabil de rapide, de o frumuseţe comprimată pe care o regǎsim cu mirare, fiecare, la orele neaşteptate ale cafelelor din centru – care iau locul vechilor banchete filosofice.
Iar frumuseţea urbană este albastră.
În mijlocul vitezei “galbene” a schimbării brutale a semafoarelor şi a întregului oraş Read the rest of this entry »
